1 mai 2013

Judeţul Hunedoara. Repere militare


Judeţul Hunedoara. Repere militare

Pasaj din cartea Sub faldurile tricolore


1. Valea Jiului

Ca fiecare palmă de pământ din acest judeţ  ce musteşte de istorie, partea sudică a judeţului Hunedoara,  având denumirea generică de Valea Jiului, are de asemenea bogate tradiţii militare. Asta în ciuda faptului că în Vale nu a existat în permanenţă o garnizoană militară, structurile militare fiind dislocate  aici cu intermitenţe sau doar participând la acţiuni militare desfăşurate în zonă în contextul unor evenimente istorice majore.

            Printre primele dovezi arheologice care atestă existenţa unei organizări militare în această parte a judeţului, se numără fortificaţia de pe înălţimea Piatra Cetăţii sau Dealul Bolii (904 m) în hotarul comunei Băniţa, din apropiere de Petrila. Există o analogie în ceea ce priveşte datarea acestei fortificaţii cu cea a cetăţii de la Costeşti, ceea ce confirmă ipoteza că aceasta a fost un centru tribal, inclus apoi de Burebista în vastul sistem de apărare din zonă, având rolul de a supraveghea accesul în pasurile Vâlcan şi Merişor.

            În cea de-a treia campanie din primul război  daco-roman (101-102) trupele conduse  de însuşi  împăratul Traian au traversat Valea Jiului trecând prin Pasul Vâlcan şi prin Defileul Jiului, cucerind apoi prin luptă fortificaţiile de pe fiecare înălţime şi înaintând implacabil spre  Sarmisegetuza. La intrarea în zona Petroşaniului dinspre sud, Traian a primit o solie de pace de la Decebal, pe care însă a refuzat-o. Şi în al doilea război daco-roman (105-106) una din direcţiile pe care au înaintat trupele romane a fost Defileul Jiului, apoi prin Depresiunea Petroşani şi Pasul Merişor.

            În sec. al XIII-lea, teritoriul actual al Văii Jiului, cât şi Ţara Haţegului, ce făceau parte din Banatul Severinului, au fost integrate începând de pe la 1272-1276 voievodatului lui Litovoi, care se întindea astfel pe ambii versanţi ai Carpaţilor Meridionali. Anexarea acestui teritoriu a stârnit mânia regelui Ungariei Ladislau al IV-lea care a trimis o expediţie militară de represiune, sub comanda magistrului Gheorghe. În lupta crâncenă ce a avut loc probabil pe aliniamentul reprezentat de valea râului Bărbat, voievodul Litovoi a căzut eroic, iar unul din comandanţii oastei inamice, comitele Petru zis Pirus a fost grav rănit. Înfrângerea nu a afectat individualitatea şi deplina autonomie a voievodatului  românesc condus de Bărbat şi ulterior de către urmaşii acestuia, menţinând relaţiile de vasalitate destul de elastice faţă de regatul arpadian.

            În prima jumătate a lunii octombrie 1599, o parte din trupele domnitorului  Mihai Viteazul, sub comanda banului Udrea şi a fraţilor Buzeşti au folosit „Drumul cel mare” ce trece prin Pasul Vâlcan în marşul lor spre zona Bătăliei de la Şelimbăr (18/28 oct. 1599). Tot  prin cel mai înalt pas din Carpaţii Meridionali (1621 m altitudine) a trecut însuşi Mihai Viteazul în drum spre Praga, pentru a cere sprijin împăratului Austriei Rudolf al II-lea.

            Bariera constituită de Munţii Parâng, Munţii Vâlcan şi Munţii Retezat ce împrejmuiesc Valea Jiului, precum şi faptul că Defileul Jiului ca şi pasurile Vâlcan şi Merişor asigură una din puţinele legături între Transilvania şi Oltenia, fac ca această zona să aibă o valoare strategică, constituind teatrul unor importante operaţiuni militare desfăşurate în Primul şi în Al Doilea Război Mondial.

             În Primul Război Mondial, locuitorii Văii Juilui au fost martorii unor bătălii crâncene purtate de trupele române, în special Divizia 11 infanterie, în campania din anul 1916, pentru a ocupa bazinul carbonifer al Petroşaniului şi a debuşa în zona depresionară a Haţegului.

             Într-un decurs de două luni, s-au desfăşurat bătălii succesive în care ostaşii români s-au comportat eroic, dar în cele din urmă, suferind pierderi grele în faţa unui inamic net superior ca forţe şi tehnică de luptă, trupele române au fost nevoite să se retragă spre Târgu Jiu. În cursul luptelor din octombrie, generalul Ion Dragalina, aflat la comanda Armatei a I-a de numai două zile, pe timpul recunoaşterii în defileul Jiului este rănit   (12 octombrie 1916) şi peste două săptămâni decedează la Bucureşti. Pe locul unde a fost atacat s-a ridicat  după 10 ani, un monument.

După 1 Decembrie 1918, Armata Română a revenit în Valea Jiului, misiunea trupelor dislocate aici fiind de a  asigura liniştea şi ordinea publică precum şi buna desfăşurare a extracţiei de cărbune. Prima unitate trimisă în această zonă a fost B.II / R.10 Vânători. La scurt timp a fost trimis aici şi B.I din acelaşi regiment, care era dislocat la Simeria. Între 5 Decembrie 1918 – 1 Martie 1920 (dată la care  s-a îmbarcat pentru a se deplasa la Deva) Regimentul 10 Vânători a executat misiuni de reprimare a mişcărilor socialiste şi a grevelor din Valea Jiului, de dezarmare a Gărzilor Naţionale şi a populaţiei din zonă.

 Extracţia de cărbune fiind un obiectiv major pentru economia românească în dezvoltare, în scopul de a asigura desfăşurarea normală a acestei activităţi au mai fost aduse în Bazinul Carbonifer Petroşani B.II din Regimentul 26 Infanterie Craiova  în perioada Octombrie – 20 Decembrie 1919, iar  din 3 Decembrie 1919 până în 20 Martie 1920 Regimentul 7 Vânători. În perioada următoare, pentru scurte intervale de timp au fost dislocate în  Valea Jiului batalioane din Regimentele 6 şi 8 Vânători, 92 Infanterie Orăştie, Regimentul 1 Artilerie Munte Tg. Jiu şi 31 Infanterie Calafat.  O perioadă mai mare de timp – între 1 iulie 1920-28 octombrie 1928 -  a fost dislocat în Valea Jiului B.I / Regimentul 18 Infanterie Gorj.

Înfiinţat la 1 august 1923 prin transformarea Regimentului 19 Vânători, Batalionul 9 Vânători de Munte şi-a desfăşurat activitatea până la 31 august 1940 în garnizoanele Satu - Mare şi Sighet. După impunerea Dictatului de la Viena din 30 august 1940, batalionul a fost dislocat în Vulcan. Aici a participat la stoparea acţiunilor legionare din 21-23 ianuarie 1941 şi dezarmarea populaţiei civile din zonă, iar după militarizarea Societăţii Carbonifere Petroşani la 20 februarie 1941 a asigurat ordinea la Primăria Vulcan şi paza unor obiective în alte localităţi din Valea Jiului.

 După ce, în componenţa Brigăzii 2 Mixtă Munte fiind, s-a acoperit de glorie în luptele purtate pe teritoriul Basarabiei, Transnistriei, în teritoriul de  dincolo de Bug şi Nipru, precum şi în apărarea litoralului Mării Azov, la data de 30 noiembrie 1941 (după şase luni de marşuri  şi lupte grele), batalionul a fost adus în ţară pentru refacere. În ziua de 7 iulie 1942, fiind în compunerea Diviziei 2 Munte Deva, B.9 V.M. Vulcan a plecat din nou pe front, unde a participat la luptele din Munţii Caucaz şi din  Peninsula Crimeea.

 În luna mai 1942, după evacuarea din Crimeea, operaţie organizată şi condusă de Corpul de Munte român, batalionul s-a înapoiat în Vulcan. Aflându-se în componenţa Grupului 5 din Divizia 2 Munte Deva, Batalionul 9 V.M. Vulcan a participat la luptele pentru eliberarea Ardealului, precum şi pe Frontul de Vest, până în apropiere de Praga, unde se găsea la data de 9 Mai 1945, data semnării capitulării de către Germania hitleristă. De aici, după un marş de aproape o lună de zile, se întoarce în fosta garnizoană de reşedinţă, Sighet.

După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, la 15 iulie 1949 a luat fiinţă în Valea Jiului Direcţia Detaşamentelor Militare de Muncă.

Având în compunere 9 Detaşamente de muncă şi o organizare de tip militar (secţii, brigăzi şi grupe) D.D.M.M. din Valea Jiului a participat cu efective  (care la începutul anului 1951 totalizau 30.000 de oameni), atât la extracţia de cărbune, cât şi la construcţii civile şi industriale. Începând cu 15 ianuarie 1951 se înfiinţează în Valea Jiului Oficiul Detaşamentelor de Muncă din Industria Cărbunelui, cu un regulament propriu de funcţionare ce prevedea şi obligaţiile unităţilor miniere. Detaşamentele Militare de Muncă din Valea Jiului au avut ca misiune de bază sporirea producţiei de cărbune. Aceasta a crescut constant de la an la an, în 1958 contribuţia celor 7 detaşamente existente, având un efectiv de 22.861 militari fiind de 3.638.168 tone, reprezentând 30,4 % din întreaga producţie a Bazinului Carbonifer Petroşani. Concomitent cu misiunea  lor de bază, au asigurat calificarea unui număr mare de militari, dar şi alfabetizarea prin cursuri de scurtă durată. Reducerea investiţiilor şi a personalului în unele sectoare de activitate au determinat desfiinţarea Detaşamentelor Militare de Muncă din Valea Jiului, între 1 iulie – 31 decembrie 1958 trecând în rezervă  din aceste unităţi circa 25.000 de ostaşi mineri şi constructori. O parte dintre aceştia au rămas însă în zonă, continuându-şi activitatea în minerit.

O altă filă din istoria prezenţei militare în Valea Jiului o reprezintă înfiinţarea în data de 13 septembrie 1977, la scurt timp după Revolta minerilor de la Lupeni din 1977, a Detaşamentului nr.1 de Lucrări Miniere Petroşani, subordonat Direcţiei Lucrări în Economia Naţională. Având la înfiinţare un efectiv de 1.338 militari, proveniţi din Ministerul Apărării Naţionale, dar şi din Ministerul de Interne, detaşamentul a ajuns în 1982 la un efectiv de circa 3.000 militari. În această perioadă au fost mutate în Valea Jiului multe cadre militare de diferite arme, dintre acestea un număr însemnat fiind  reprezentat de categoria tinerilor ofiţeri şi subofiţeri.

O bună parte dintre aceştia au încadrat, după desfiinţarea unităţilor militare din minerit, noile structuri militare înfiinţate în Valea Jiului. Creşterea numerică a efectivelor şi nevoia unei organizări mai eficiente a acestora a determinat desfiinţarea la data de 18 decembrie 1983 a Detaşamentului de lucrări miniere şi înfiinţarea, începând cu 20 decembrie 1983 a Brigăzii 54 Lucrări Miniere.

Subordonată Direcţiei Lucrări în Economia Naţională şi având în compunere 3 batalioane cu un efectiv de 3.881 militari, aceasta a deservit toate exploatările miniere de subteran, contribuţia la extracţia de cărbune fiind în 1984 de circa 22% din producţia Văii Jiului. Tot nevoia de mai mult cărbune şi de o mai bună organizare a determinat reorganizarea brigăzii, începând cu 1 ianuarie 1985 pe trei batalioane corp aparte, astfel: B.431 Lucrări Miniere Petroşani, B.435 Lucrări Miniere Vulcan şi B.434 Lucrări Miniere Lupeni, cu un efectiv total de 4.387 militari. Sarcinile de plan fiind tot mai mari, activitatea armatei la extracţia de cărbune a devenit o misiune de importanţă deosebită, aspect reflectat de creşterea efectivelor Bg.54 L.M. în 1986 la 6.459 militari şi înfiinţarea a încă unui batalion (B.429 Lupeni), dar şi de vizitarea acestei mari unităţi de către ministrul Apărării Naţionale gl.col. Vasile Milea, precum şi de controlul şi îndrumarea  ei permanentă de către D.L.E.N. şi eşaloanele superioare.

Conform Ordinului B.3/ 0615 din 24.04.1988, începând cu 15 iunie 1988 Bg.54 L.M. trei dintre batalioanele din compunere se desfiinţează, B.431 L.M. Petroşani transformându-se în Detaşamentul de Construcţii Nr.21 Petroşani. Scăderea producţiei de cărbune a determinat  înfiinţarea la 15 septembrie 1988 a încă două detaşamente: Detaşamentul 22 Construcţii Vulcan şi Detaşamentul 23 Construcţii Lupeni.

După evenimentele din Decembrie 1989, armata a fost retrasă din minerit. Prin desfiinţarea detaşamentelor miniere la data de 1 martie 1990, aceasta a încheiat un capitol inedit din existenţa sa pe meleagurile Văii Jiului, o misiune foarte grea soldată cu pierderi enorme pentru timp de pace. În perioada 13 septembrie 1977 – 1 martie 1990, s-au aflat la datorie în Valea Jiului aproape 100.000 de militari care şi-au îndeplinit stagiul militar, precum şi un mare număr de cadre. Tributul de jertfă însemnă pentru aceeaşi perioadă de timp 80 de morţi şi 18 invalizi în acidente individuale, colective, dar şi în catastrofe petrecute în subteran.

Peste 100 de cadre şi o importantă bază materială devin disponibile în Valea Jiului după desfiinţarea unităţilor miniere. Acest aspect, cât şi tradiţia vânătorilor de munte în această zonă, au  servit drept principale argumente în susţinerea memoriului înaintat conducerii statului român şi M.Ap.N. de către lt.col. Belu Ioan din postura de primar al municipiului Petroşani. Odată aprobat memoriul, începând cu data de 15.03.1990 se înfiinţează Brigada 7 Vânători de Munte „Burebista”, subordonată Armatei a III - a de la Craiova şi având în subordine: B.10 Vânători de Munte la Petroşani (nou înfiinţat),  B.39 Vânători de Munte la Tg. Jiu, un batalion vânători de munte cu efective reduse de cadre şi Divizionul 58 Aruncătoare Vulcan.

Majoritatea cadrelor au provenit din detaşamentele militare de lucru, dar şi din alte unităţi de vânători de munte din armata română. Armata a devenit din nou o prezenţă activă în Valea Jiului, desfăşurând activităţi cu prilejul sărbătoririi unor evenimente din istoria poporului nostru ca retrageri cu torţe, depuneri de coroane, etc., cât şi pentru combaterea unor calamităţi în zonă (inundaţii, deszăpeziri, incendii de pădure, etc.).

 An de an, în poligonul de instrucţie alpină din Cheile Tăii au fost primiţi cursanţii Colegiului Naţional de Apărare, precum şi ataşaţii militari acreditaţi la Bucureşti şi s-a participat la conservarea şi întreţinerea Rezervaţiei Naturale din Munţii Retezat. După 8 ani de existenţă, la 15 august 1998 Bg. 7 V.M. „Burebista” precum şi Divizionul 58 Aruncătoare Vulcan au fost desfiinţate, iar în anul următor, la 1 iulie 1990 a fost desfiinţat pentru a treia oară B.10 Vânători de Munte, după 9 ani de activitate.

O mare parte din cadrele care încadrau aceste unităţi, trecute în rezervă în condiţiile Ordonanţei de Guvern nr. 7 / 1998  au rămas în Valea Jiului şi activează în prezent în Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere  „Valea Jiului” Petroşani.

O prezenţă mai îndelungată în Valea Jiului a avut-o Centrul Militar Municipal Petroşani. Înfiinţat în 23 octombrie 1950 sub denumirea de „Comisariat Militar”, a primit la data de 17 februarie 1968 denumirea de Centru Militar Municipal, fiind subordonat Centrului Militar Judeţean Hunedoara. După 49 de ani de activitate, ca urmare a procesului de restructurare a armatei,  acesta este desfiinţat la data de 3 iunie 1999. În cadrul acestei structuri militare şi-au desfăşurat activitatea o parte din membrii A.C.M.R.R. „Valea Jiului” printre care col.(r) Beke Wiliam, comandant al acestuia între 1950 – 1974, col. (r) Groza Emilian -  comandant între 1988-1990 şi 1997-1999.

2. Haţeg

Primele elemente de strategie militară le întâlnim de pe timpul dacilor, prin fortificaţiile de baraj cu o lungime de 2 km la Porţile de Fier ale Transilvaniei şi cu o lungime de 2,5 km la Cioclovina Ponor. După războaiele daco-romane, întâlnim un fort roman la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, unde au staţionat trupele din Legiunea a IV-a Flavia Felix, retrase în anul 271, o dată cu retragerea aureliană.

În perioada medievală întâlnim ca organizare grupuri de localnici înarmaţi, conduse de cnezii locali şi care se constituiau şi acţionau numai în situaţii de primejdie sau conflict, neavând deci o structură permanentă. Pe timpul războaielor la care participau, cnezii haţegani formau un corp distinct în cadrul armatei imperiale, fiind subordonaţi pe linie militară împăratului de la Viena.

În  anul 1764, Compania a II-a din Regimentul de graniţă, care îşi avea sediul la Orlat, este dislocată în oraşul Haţeg, iar Compania a III-a din cadrul aceluiaşi regiment este dislocată în satul Râu Alb de lângă Haţeg. Aceste companii de grăniceri, formate în marea lor majoritate din locuitori din zonă, vor fi menţinute în aceste garnizoane până în anul 1851. Având în vedere mişcările revoluţionare care au zguduit Europa în anii 1848-1849 precum şi posibilitatea ca aceste unităţi militare, prin componenta lor umană, să devină centre de coagulare a luptei popoarelor aflate sub stăpânirea Imperiul Austro-Ungar, împăratul ordonă desfiinţarea acestor unităţi.

După încheierea Primului Război Mondial, când Transilvania a revenit la „patria mamă”, România, în Ţara Haţegului putem semnala prezenţa unei subunităţi de artilerie antiaeriană de nivel baterie în Munţii Retezat, pe Cleanţul Cozmii, la altitudinea de 1795 metri, care va continua să funcţioneze, sub diferite forme până în anii ‘60, când va fi înfiinţat un regiment de rachete antiaeriene (R. 15 R.A.A.) la Hunedoara.

În perioada de după 1947 şi până la trecerea la organizarea administrativă pe judeţe a României, în oraşul Haţeg a funcţionat Comisariatul Militar  Raional Haţeg şi o companie de pază care asigura paza la comisariat, tribunal şi la baza de recepţie a cerealelor.

În anul 1937 începe construcţia unui depozit de carburanţi pe raza administrativă a localităţii Bretea Streiului. Devenit Depozitul 265 C.L., a fost comandat în perioada 1993-2000 de lt.col. Cernea Nicolae, iar în anul 2003 este desfiinţat, ca urmare a nevoilor de restructurare şi reformare a armatei în vederea aderării la NATO.

În anul 1962 lângă localitatea Sânpetru, la 13 km de Haţeg, a început construcţia Divizionului 3 Rachete Antiaeriene care făcea parte din Regimentului 15 Rachete Antiaeriene, comanda acestuia fiind încredinţată mr.  Suhai Petru.

În scurt timp de la înfiinţare, prin efortul comun al personalului care îl deservea şi sub comanda unor ofiţeri deosebit de pricepuţi, intră în rândul trupelor operative şi trece la apărarea antiaeriană necontenită a obiectivului Hunedoara, devenind o unitate luptătoare de elită în cadrul trupelor de rachete antiaeriene, fapt confirmat de rezultatele obţinute  pe timpul tragerilor de luptă efectuate în poligoanele din ţară şi din fosta U.R.S.S. Merită amintiţi comandanţii care au avut o contribuţie majoră la construirea şi modenizarea unităţii, precum şi aceia care au luptat pentru a obţine şi, mai ales, a menţine prestigiul de care s-a bucurat această unitate: col. (r) Laibăr Petru,  col. (r) Şerbulescu Nicolae şi col. (r) Ciorba Emil.

În anul 2003, prin desfiinţarea divizionului se pune punct prezenţei singurei unităţi din Ţara Haţegului aflată în serviciu de luptă permanent, adică în stare să doboare o ţintă aeriană în orice condiţii de timp, anotimp şi stare a vremii în cel mult şase minute de la alarmare. 

Înfiinţat în anul 1940, Depozitul 105 C.L. de la Baru Mare a aparţinut şi el garnizoanei Haţeg. În această unitate, între anii 1988-2001 şi-a desfăşurat activitatea în calitate de şef de stat major lt.col.  Răducanu Costică. Unitatea a fost desfiinţată în anul 2006.

În anul 1977 lângă oraşul Haţeg s-a înfiinţată U.M. 01420 ca depozit al Comandamentului Artileriei, primul comandant fiind col. Marian Ilie.

În imediata apropiere a oraşului Haţeg, în anul 1981 a fost înfiinţată U.M. 02332 ca depozit al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, unde şi-au desfăşurat activitatea în calitate de comandanţi lt.col. (r) Arghire Sorel, în perioada 1990-2003 şi lt.col. ing. (r) Oniceag Dumitru, în perioada 2003-2007.

În concluzie, putem afirma că din punct de vedere militar, oraşul Haţeg a fost, până în anul 2003, o garnizoană destul de mare în care funcţionau cinci unităţi militare, personalul militar şi civil care lucra în aceste unităţi depăşind 250 de persoane. La acest număr putem adăuga membrii familiilor acestora, precum şi bărbaţii din Ţara Haţegului care de-a lungul anilor şi-au satisfăcut stagiul militar obligatoriu sau au participat la diferite forme de pregătire organizate pentru cadrele militare în rezervă.

Putem afirma cu mândrie că nu există în Ţara Haţegului familie care, în ultimii 45 de ani, să nu-şi fi adus contribuţia la apărarea patriei în cadrul garnizoanei Haţeg.

3.Hunedoara

În urma cuceririi Daciei de către romani, începe şi istoria militară a localităţii, pe dealul Sânpetru descoperindu-se urmele unui castru roman, în care era instalat un post de pază al Legiunii a XIII-a Gemina, pentru a controla producţia de fier din zonă.

Prima atestare documentară a unei cetăţi în Hunedoara o găsim în anul 1278, când în Ungaria domnea Casa de Anjou, iar pe la 1340 nişte negustori sibieni au fost năpăstuiţi de soldaţii garnizoanei Hunedoara. Exista deci o garnizoană care avea în pază drumul comercial care lega Sibiul şi Transilvania de Turnu-Severin şi de acolo mai departe pe Dunăre spre Europa.

În anul 1409, regele Ungariei Sigismund de Luxemburg înnobilează pe cneazul Voicu din Cinciş şi îi dăruieşte domeniul Hunedoarei, pentru faptele de arme săvârşite. În anul 1443 Iancu de Hunedoara, fiul lui Voicu începe construcţia castelului, care are loc în mai multe etape, acesta devenind cea mai mare construcţie medievală din ţară, cu dublă funcţionalitate, civilă şi militară.

Deoarece zona era bogată în minereu de fier, iar Hunedoara devine un târg de comercializare a fierului, în castel se instalează o garnizoană militară de circa 20-30 de mercenari, pentru menţinerea ordinii în târg, supravegherea drumurilor şi strângerea dărilor. Acest lucru s-a menţinut până în anul 1854 când are loc un incendiu, iar castelul se degradează şi devine nelocuibil.

Prezenţa militară în Hunedoara se reia la mijlocul secolului XX, aici urmând a-şi desfăşura activitatea mai multe unităţi militare. La 11 noiembrie 1949 la Hunedoara a luat fiinţă un Divizion de artilerie antiaeriană care avea în compunere 4 baterii dotate cu tunuri antiaeriene calibrul 37 mm şi 88 mm, dispuse în jurul oraşului. Divizionul se transformă ulterior în Regimentul 15 artilerie antiaeriană mixt având în dotare tunuri antiaeriene de calibru mic şi mijlociu 37 mm, 76,2 mm şi 100 mm, de provenienţă rusească.

În contextul înfiinţării în anul 1959 a primei unităţi de rachete antiaeriene din ţară pentru apărarea capitalei, ţinând cont şi de profundele transformări organizatorice, de regândire a principiilor de întrebuinţare în luptă a marilor unităţii şi unităţilor, precum şi de puternica dezvoltare industrială a judeţului Hunedoara, în anul 1962 Regimentul 15 artilerie antiaeriană mixt se transformă în Regimentul 15 rachete şi artilerie antiaeriană. În cursul aceluiaşi an începe pregătirea cadrelor pentru noua tehnică de luptă în localitatea Mihai Bravu din judeţul Giurgiu, iar în anul 1963 s-a intrat în dispozitiv.

Regimentul 15 Rachete şi artilerie antiaeriană avea în compunere 4 divizioane de foc şi un divizion tehnic. Divizioanele de foc au fost amplasate în următoarele localităţi din judeţul Hunedoara: Haţeg (Sânpetru), Orăştie, Vadul Dobrii şi Ilia (Sârbi), iar divizionul tehnic la Hunedoara.

Iniţial, divizioanele de foc au fost dotate cu complexul de rachete ,,Dvina”, înlocuit în anul 1985 de sistemul S-75M3 ,,Volhov”, ambele de provenienţă rusească.

Fiecare divizion de foc, precum şi divizionul tehnic aveau în organică şi o baterie de artilerie antiaeriană, calibrul 57 mm pentru apărarea antiaeriană la înălţimi mici. În anii ’80, bateriile de artilerie antiaeriană au fost scoase din dotare şi înlocuite cu câte un pluton de 4 mitraliere antiaeriene MR-4 de calibrul 14,5 mm de provenienţă românească.

Regimentul precum şi cele 5 divizioane aveau indicativ de unitate militară, astfel că în Hunedoara erau două unităţi militare: regimentul –U.M. 01933 şi divizionul tehnic – U.M.01852.

În cadrul regimentului se afla şi punctul de comandă al acestuia, de tip semiîngropat. Aici exista o tură de serviciu permanent asigurată     printr-un şef de tură, ofiţer în statul major şi un ofiţer de serviciu pe transmisiuni cu echipele aferente.

Tot aici se afla şi punctul de dirijare al aviaţiei militare deservit de un ofiţer. Punctul de comandă era apărat de o baterie de artilerie antiaeriană calibrul 57 mm, care apăra şi divizionul tehnic, înlocuită ulterior cu un pluton de mitraliere antiaeriene MR-4.

Regimentul 15 rachete şi artilerie antiaeriană a participat  cu efective de militari şi tehnica din dotare la aplicaţii şi trageri de instrucţie şi de luptă atât în poligoanele din ţară (Capul Midia), cât şi din URSS (Marea Caspică-Aşuluk).

Tragerile reale cu rachete se executau în URSS, după un antrenament desfăşurat în poligonul de la Capul Midia. La aceste trageri participau două divizioane de foc şi divizionul tehnic, cu personalul şi tehnica aferente. De regulă, aceste trageri aveau loc din 2 în 2 ani, prima în anul 1964, iar ultima în 1989.

La tragerile efectuate peste hotare, cât şi la pregătirea tehnicii pentru tragere, regimentul a primit calificative de foarte bine atât din partea conducerii poligonului de la Aşuluk, cât şi din partea Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului. La tragerile din 1987 deşi ţintele au fost lovite din plin, iar conducerea poligonului Aşuluk a fost încântată de rezultate, spre stupoarea românilor, la şedinţa de bilanţ, regimentul a primit calificativul de ,,satisfăcător”. Acest lucru s-a datorat faptului că în România avusese loc un referendum pentru reducerea armamentelor, care a nemulţumit  conducerea politică a URSS.

La întoarcerea în ţară această nedreptate a fost reparată, Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului acordând regimentului calificativul ,,foarte bine”.  

Regimentul a participat cu efective de militari la muncile agricole şi la alte lucrări din economia naţională, precum şi la prevenirea şi lichidarea urmărilor unor inundaţii şi alte calamităţi naturale. Regimentul 15 rachete şi artilerie antiaeriană a fost desfiinţat în luna mai 2003.

În perioada anilor 1988-1997 lt.col. Ţonea Vasile, a fost comandantul divizionul de rachete de la Ilia (Sârbi), în prezent fiind membru al asociaţiei judeţene şi  consilier municipal în Consiliul Municipal Deva.

Din rândul cadrelor militare ce şi-au desfăşurat o parte din activitate în regimentul  hunedorean, patru au ajuns generali după cum urmează: Dumitrescu Dumitru – comandant al Şcolii Militare de Ofiţeri de Artilerie Antiaeriană şi Radiolocaţie de la Braşov; Toma Ioan – şeful armei rachete şi artilerie antiaeriană de la Corpul 2 Apărare Antiaeriană din Timişoara; Ciobanu Emil – comandant al Corpului 2 Apărare Antiaeriană din Timişoara; Zete Vasile – locţiitor al şefului Direcţiei Planificare Strategică din Statul Major General.

Divizionul Tehnic care era dispus în garnizoana Hunedoara, deservea toate cele 4 divizioane de foc ale regimentului şi avea următoarele atribuţii: era depozit de rachete, verifica periodic echipamentele electronice ale rachetelor, executa alimentarea rachetelor cu componentele de carburanţi, pregătirea rachetei şi echiparea ei cu încărcătura de luptă.

De la începutul anilor 1990 în incinta Regimentului 15 rachete şi artilerie antiaeriană a fost dislocat şi Batalionul de Geniu al Corpului 2 Apărare Antiaeriană din Timişoara ca unitate militară separată, având comandant pe col. Siling Ioan. Ulterior Batalionul a fost redus la o companie care a fost desfiinţată în anul 2003.

 Din anul 1956 până în anul 1990 în garnizoana Hunedoara a fost dislocat pentru diferite perioade de timp un detaşament de militari de la Batalionul de Căii Ferate din Aiud compus din 40-50 de militari, care se ocupa cu întreţinerea căilor ferate uzinale din Combinatul Siderurgic Hunedoara.

Deşi nu avea ca reşedinţă garnizoana Hunedoara, ci localitatea Băcia situată la cca 10 km distanţă, aici a luat fiinţă în anul 1948 un nod radiotehnic, transformat ulterior în companie de radiolocaţie, apoi batalion de radiolocaţie. Acesta punea la dispoziţia punctului de comandă al Regimentului 15 rachete şi artilerie antiaeriană şi punctului de dirijare a aviaţiei militare, datele necesare.

4.Orăştie

Orăştia, aşezământ istoric cu o vechime de peste 750 de ani, situat pe o direcţie geo-strategică principală Poarta Mureşului, reprezintă un element de referinţă în cadrul strategiilor militare ale diferitelor epoci, începând din perioada războaielor daco-romane şi până în zilele noastre. Sunt demne de amintit cetăţile dacice situate în Munţii Orăştiei: Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Grădiştea Muncelului.

În perioada medievală documentele istoriografice existente nu sunt în măsură să scoată în evidenţă Orăştia ca obiectiv de importanţă militară deosebită.

Începând însă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Orăştia devine o garnizoană militară de prim rang, fapt dovedit de arhivele militare ce se găsesc la Viena şi Budapesta.

Potrivit acestor documente, în Orăştie a fost construită o cazarmă după anul 1850, care a fost preluată de către o comisie locală formată din reprezentanţi ai oficialităţilor oraşului Orăştie, devenind bun al patrimoniului local. Până la data construirii cazărmii, datorită necesităţilor amplasării unor unităţi militare, au mai existat 7 cazărmi construite în urma acordurilor cu statul austriac, pe domenii particulare, printre care amintim casa lui Hozatscha,  Richter,  Orbonas, Schober şi a lui Wagner.

Din studiile de arhivă rezultă că fenomenul militar în garnizoana oraşului a fost bine conturat şi structurat, fiind consemnat ca factor de stabilitate, în funcţie de interesele Imperiului Austro-Ungar, pentru Transilvania, în mod special. Astfel, semnalăm faptul că în actuala reşedinţă a cazărmii din Orăştie şi-au desfăşurat activitatea între anii 1750-1751 Regimentul 10 Husari Iohann von Belezoy, după care între anii 1769-1776 a funcţionat Regimentul 64 Infanterie Cezaro-Regesc, în organizarea căruia erau efective româneşti. Regimentul şi-a avut garnizoana de reşedinţă în Orăştie până la dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar, odată cu evenimentele ce au loc în Europa, la  sfârşitul Primului Război Mondial.

Regimentul cezar şi regesc nr. 64 Orăştie la data mobilizării generale, 31 iulie 1914 de către Austro-Ungaria avea subunităţile dislocate în următoarele garnizoane: comanda Batalioanelor I şi II, Batalionul sedentar, Centrul de recrutare şi depozitul de mobilizare se aflau la Orăştie, Batalionul III era la Trebinje (Bosnia Herţegovina) iar Batalionul IV la Abrud.

De pe aceste poziţii începe ,,calvarul războiului” pentru toţi bărbaţii hunedoreni chemaţi la mobilizare şi urcaţi cu muzică şi flori în trenurile militare, pentru ca timp de patru ani de zile să bată cu tălpile picioarelor o mare parte din Europa, începând cu Serbia, Galiţia, Silezia Germană, Italia şi Franţa unde la 12 septembrie 1918, Regimentul 64 asigura şoseaua Toul-Verdun, iar la sfârşitul lunii octombrie, odată cu prăbuşirea frontului austro-german subunităţile regimentului părăsesc câmpul de luptă, îndreptându-se spre Viena.

În afara Regimentului 64 Infanterie a mai staţionat în garnizoana  Orăştie, în anul 1855, Regimentul 20 Infanterie; 1867-1876 se află staţionată Comanda Jandarmeriei Teritoriale nr.10 (staţiune volantă); 1897-1898 Batalionul 2 al Regimentului 82 Infanterie; 1899-1902 Batalionul 4 al Regimentului 63  Infanterie; 1903-1906 Batalionul 1 al Regimentului 31 Infanterie, 1907-1910 Batalionul 28 Vânători.

După încheierea Primului Război Mondial, întorşi acasă militarii români din Regimentul 64 Infanterie s-au pus în slujba naţiunii, activând în gărzile naţionale locale. În Orăştie, în cazarma oraşului s-a înfiinţat Garda Naţională Română având în componenţa sa un număr de 300 de soldaţi sub comanda lt.col. Titus Cernăuţeanu, fost ofiţer al Regimentului 64 Infanterie.

După Marea Unire, la Orăştie ia fiinţă Regimentul 92 Infanterie ,,Decebal” care va face parte din organica D.18 Infanterie. Acest regiment şi-a desfăşurat activitatea în mod normal pe timp de pace, până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.

La 22 iunie 1941, Regimentul 92 Infanterie începe marşul spre front şi este introdus în luptele duse pentru asediul Odesei (la data de 16 octombrie 1941). În urma acţiunilor de luptă, Regimentul 92 Infanterie a suferit mari pierderi, fiind necesară retragerea de pe front şi revenirea în garnizoana Orăştie, pentru refacere. În luna septembrie 1942 regimentul a fost trimis din nou pe front, la Stalingrad; din nou regimentul este afectat de mari pierderi umane în urma cărora se întoarce la Orăştie, tot pentru refecere. După data de 23 august 1944, acest regiment participă cu succes la luptele pentru eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei de sub ocupaţia fascistă, luptând până în jurul datei de 10-12 mai 1944.

După război, Regimentul 92 Infanterie îşi schimbă garnizoana şi cazarma este preluată de Ministerul de Interne. În impozantele corpuri de clădiri au început să-şi desfăşoare activitatea unităţi ale Ministerului de Interne după cum urmează: între anii 1951-1973 a funcţionat Batalionul 4 Securitate; 1973-1984 Batalionul 38 Securitate; 1984-1989 Batalionul 39 Securitate. După 22 decembrie 1989, în cazarma garnizoanei Orăştie şi-a desfăşurat activitatea Centrul de Perfecţionare şi Pregătire Jandarmi, precum şi un Batalion de jandarmi. În prezent, îşi desfăşoară aici activitatea Centrul de formare iniţială a cadrelor Ministerului de Interne.

Începând din anul 1962 în Orăştie, la marginea de sud-vest a oraşului, pe forma de teren Dealul Mic, începe construirea unei noi cazărmi aparţinând Ministerului Apărării Naţionale, cu scopul amplasării aici a unei unităţi de apărare antiaeriană, care să apere zona industrială a Judeţului Hunedoara. Astfel, începând cu  anul 1963 ia fiinţă Divizionul 2 Rachete Antiaeriene, subordonat Regimentului 15 A.A. Mixt, cu sediul în localitatea Hunedoara.

 În anul 2002 unitatea a fost desfiinţată, cadrele fiind trecute în rezervă sau mutate în alte garnizoane, cazarma fiind predată în custodia Primăriei Municipiului Orăştie. Menţionăm numele comandanţilor care au fost la comanda Divizionului 2 R.A.A. din această unitate: lt. col. Puşca Constantin, col. Vişan Marin, col. Ştefan Nicolae, col. Pascu Gheorghe, col. Lungu Vasile, col. Rusan Ionel şi lt. col. Man Gheorghe.

5. Deva

Deva şi împrejurimile ei apar ca ţinut locuit încă din epoca neolitică (5500-2500 î.Hr.). În epoca daco-romană, Deva a ajuns un târguşor, având pe Dealul Cetăţii posturi de veghe cu anumite fortificaţii sau poate chiar o cetate.

În evul mediu, Deva, ca „district militar valah”, a înregistrat o dezvoltare evidentă, iar în timpul stăpânirii „corvineştilor” a cunoscut una din cele mai prospere perioade.

Când ungurii au ocupat Transilvania, au găsit la Deva o veche aşezare omenească stabilă, cu lucrări de fortificaţii pe deal.

Deva, fiind aşezată pe calea principală de comunicaţii a Văii Mureşului, a trebuit să înfrunte toată urgia popoarelor migratoare, fapt ce n-a îngăduit oraşului să aibă o dezvoltare deosebită.

Cetatea – podoabă şi simbol distinct şi strălucit al municipiului Deva, a fost construită din necesităţi strategice de apărare în urma năvălirii tătarilor din anul 1241. Este atestată documentar în anul 1269, dar ea fusese construită cu mult înainte. Cetatea Devei este una din puţinele cetăţi din Europa şi unica din Ardeal care nu a putut fi cucerită, deşi a fost atacată de cumani, turci (în anii 1550, 1552, 1557) şi de alte popoare migratoare. Ea a reprezentat un punct de rezistenţă împotriva tendinţelor expansioniste străine şi chiar a unor atacatori interni. Uneori, a reprezentat adăpost pentru nobilime în timpul Răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan (1784) şi în timpul Revoluţiei din 1848.

În anul 1600, din Cetatea Devei s-a tras asupra suitei cu care domnitorul Mihai Viteazul se îndrepta spre Praga (unde era reşedinţa împăratului Imperiului Hasburgic), provocându-i unele pierderi  în oameni. În perioada 1687-1706, Cetatea a fost ocupată de armata imperială hasburgică. În 1800, ca urmare a apariţiei tunurilor, s-a considerat că Cetatea nu mai are nicio valoare strategică, şi în consecinţă, Consiliul imperial austriac anulează regimul de fortăreaţă al Cetăţii şi inventarul mobil se vinde la licitaţie.

Dar, în anul 1817, împăratul Francisc I împreună cu preafumoasa Corina Augusta în călătorie prin Transilvania, dă ordin de refacere a Cetăţii, prelungindu-i viaţa până în anul 1849, când este părăsită definitiv, fiind parţial distrusă ca urmare a exploziei depozitului de pulbere.

Un eveniment semnificativ a avut loc în Deva la 18 august 1849 (după ce acţiunea de împăcare româno-maghiară întreprinsă de marele revoluţionar Nicolae Bălcescu nu a reuşit), respectiv capitularea şi depunerea armelor de către resturile armatei maghiare ardelene în faţa comandantului rus care contribuise la înăbuşirea revoluţiei.

În acea zi au capitulat la Deva 800 de ostaşi şi 350 de ofiţeri, cu 42 de tunuri şi 12 steaguri, iar vestitul general Bem era silit să plece în Turcia unde se coverteşte la islamism şi devine guvernator de Alep. Desigur, în perioada ocupaţiei hasburgice şi mai ales în aceea a dualismului austro-ungar, în Deva au existat puternice garnizoane militare.

Un moment important în istoria poporului român şi implicit şi pentru locuitorii Devei şi care a avut un impact şi cu profunde conotaţii militare, a fost Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Odată cu constituirea Consiliului Naţional Român, s-a trecut şi la constituirea Consiliilor Naţionale Române locale, ca organe politico-administrative şi apoi constituirea de Gărzi Naţionale Române ca organe de ordine şi apărare în toate oraşele şi comunele Transilvaniei.

La Deva, la 7 noiembrie 1918, în faţa Bisericii Ortodoxe, s-a hotărât în unanimitate înfiinţarea Consiliului Naţional Român şi organizarea Gărzii Naţionale Române.

În Garda Naţională din Deva au intrat 120 de oameni - ofiţeri, subofiţeri şi ostaşi, comandant fiind numit locotenentul Alexandru Ianculovici.

Acest vrednic locotenent a organizat garda, iar după Unire a intrat în armata română ca ofiţer de artilerie, avansând până la gradul de general, grad cu care a participat la al Doilea Război Mondial, fiind distins cu înalte ordine şi medalii militare.

Sub comanda sa, membrii Gărzii Naţionale şi-a făcut pe deplin datoria sfântă de a fi scutul armat al noii situaţii create.

La scurt timp după triumful Marii Uniri de la Alba Iulia, un eveniment semnificativ a făcut din nou să vibreze de bucurie inimile devenilor: sosirea Armatei Române în Deva, în ziua de sâmbătă, 14 decembrie 1918.

Când Regimentul 10 Vânători de Munte, sub comanda col. Oprescu a sosit cu trenul în gara Deva, o mulţime de oameni au întâmpinat cu urale şi aplauze ostaşii români, îmbrăţişându-i şi sărutându-i.

După ce lt. Alexandru Ianculovici – comandantul Gărzii Naţionale din Deva a dat onorul militar col. Oprescu şi a urat bun venit Armatei Române, coloana de ostaşi ai Regimentului 10 Vânători de Munte s-a îndreptat spre piaţa din centrul oraşului, aflată în faţa Primăriei. Aici erau aşteptaţi de o mare mulţime de oameni şi de membrii C.N.R. Deva, preşedintele urându-le bun venit.

După primirea plină de entuziasm şi foarte călduroasă din partea populaţiei Devei, în faţa Primăriei s-a încins Hora Unirii, jucată şi cântată de către toţi participanţii.

Locul de desfăşurare a acestei mari manifestări din faţa Primăriei şi a clădirii Asociaţiei Culturale „Casina Naţională” s-a numit de atunci „Piaţa Unirii”, denumire păstrată şi în prezent.

În perioada interbelică, la Deva şi-au avut reşedinţa în perioade diferite de timp, unităţi ale Armatei Române cum sunt: Regimentul 26 Infanterie, Regimentul 4 Grăniceri, Brigada 7 Vânători de Munte şi Regimentul 3 Transmisiuni.

După Dictatul de la Viena din august 1940, în Garnizoana Deva, au fost redislocate unele unităţi din Ardealul de Nord.

După încheierea celui de-al doilea Război Mondial, unităţile militare din Deva au fost redislocate în alte garnizoane.

În anul 1951, în oraşul Deva a fost dislocat de la Lugoj Regimentul 169 pionieri care şi-a schimbat denumirea de mai multe ori, fiind totodată şi restructurat de mai multe ori, corespunzător cerinţelor.

Găsim de cuviinţă să prezentăm o scurtă istorie a Regimentului de geniu care, din cei 88 de ani de existenţă, 58 i-a „trăit” în Deva. În baza Înaltului Decret Regal nr. 2255/1922, la data de 16 mai 1922 se înfiinţează Regimentul 1 Pionieri.

În perioada de la înfiinţare până în iunie 1941, regimentul a fost restructurat de mai multe ori şi dotat în raport cu misiunile ce urmau să fie executate. Din 22 iunie 1941 până în mai 1945, participă la operaţiunile militare în componenţa unor mai unităţi de arme întrunite. Spaţiul nu ne permite prezentarea decât foarte sumară a complexităţii, diversităţii şi numărului misiunilor îndeplinite de această unitate.

Atât subunităţile regimentului, cât şi ofiţerii, subofiţerii şi ostaşii acestuia au dat supremul sacrificiu pentru îndeplinirea misiunilor. Pentru faptele lor de eroism, subunităţile, ofiţerii şi ostaşii au fost citaţi prin ordine de zi ale marilor unităţi în cadrul cărora au acţionat, mulţi fiind decoraţi cu ordine şi medalii militare. De la înfiinţare şi până în prezent, Regimentul a primit mai multe denumiri şi a suferit unele restructurări, astfel:  în 1922- Regimentul 1 Pionieri,  în 1951 - Regimentul 169 Pionieri, în 1959 - Regimentul 54 Geniu, în 1992 - Regimentul 54 Geniu „Sarmizegetusa”,  în 2002 - Brigada 6 Geniu Teritorială,  în 2007 – Batalionul 53 Geniu.

Chiar de la începutul existenţei sale şi până în 1989, unitatea a îmbinat misiunile de instrucţie cu sarcinile din economia naţională şi cu prevenirea şi înlăturarea efectelor unor catastrofe naturale.

În perioada 1951, anul în care a fost dislocat în Deva şi până în prezent, regimentul a obţinut rezultate bune şi foarte bune atât în procesul instructiv - educativ, cât şi în aplicaţiile cu marile unităţi la care a fost subordonat.

Ani la rând, regimentul, cât şi subunităţile subordonate, au fost declarate unitate şi subunităţi de frunte.

Dacă până în anul 1951 a executat pentru economia naţională  sute de kilometri de drumuri şi zeci de poduri, după această dată s-au multiplicat şi diversificat sarcinile în economia naţională.

Iată câteva obiective la construirea cărora şi-au adus contribuţia subunităţile regimentului: hidrocentrala de la Bicaz, combinatele chimice de la Brazi, Turnu Măgurele, canalul Dunăre – Marea Neagră, sistemele de irigaţii, construcţii speciale, amenajarea litoralului Mării Negre, Transfăgărăşan, munci agricole etc.

O contribuţie însemnată au adus-o la prevenirea şi înlăturarea efectelor unor calamităţi naturale ca: inundaţiile din 1962 de la Chişinău Criş, inundaţiile din anii 1970 şi 1975 din jud. Hunedoara, alunecarea de steril de la Certej din 1971, cutremurul din 1977,  alunecarea de teren din zona barajului Râul Mare Retezat din anul 1999 şi multe alte situaţii.

De mare importanţă au fost şi misiunile executate de unele cadre ale regimentului în Bosnia - Herţegovina şi în alte teatre de operaţii din străinătate, ocazie cu care geniştii noştri au demonstrat, cu prisosinţă, că sunt tot atât de competenţi ca cei din armatele ţărilor membre NATO.

În municipiul Deva au existat şi există şi alte structuri de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.

Astfel, există Centrul Militar Judeţean, care în decursul anilor a desfăşurat o intensă activitate pentru asigurarea cu resurse umane şi materiale planurile de mobilizare ale unităţilor militare şi ale celorlalte structuri de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi activităţi de recrutare - încorporare a tinerilor şi evidenţa tuturor rezerviştilor din judeţul Hunedoara.

Ne aplecăm cu veneraţie şi respect asupra trecutului militar al municipiului Deva, al înaintaşilor noştri, indiferent din ce unitate militară sau armă au făcut parte.

Dorim şi noi, cei de astăzi, să lăsăm moştenire gândurile şi sentimentele noastre despre cei care, prin faptele lor, ne-au făurit un trecut glorios cu care ne mândrim atât noi şi, suntem siguri, că şi cei care vor veni după noi.

6. Brad

Regiunea Munţilor Zarand, veche vatră de locuire şi cultură a românilor, a fost martora unor evenimente deosebite în istoria  milenară a poporului nostru. Locuitorii de pe aceste meleaguri au fost scut şi pavăză în calea atacurilor străine, dârzenia în luptă, curajul şi optimismul, încrederea într-un viitor mai bun au fost suporturi ale rezistenţei acestor locuitori împotriva vicisitudinilor stăpânirilor străine vremelnice. În vechime eroii neamului s-au chemat daci şi romani. Pentru daci, cei mai viteji şi drepţi dintre traci, a muri în luptă cu cei ce le râvneau pământul era răsplata supremă, iar marii istorici ai antichităţii i-au apreciat pe cei care locuiesc „pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber” (Diodor din Sicilia). Romanii i-au preţuit pe daci, au convieţuit cu locuitorii Munţilor Apuseni dezvoltând elemente de civilizaţie materială şi spirituală în Ţara Zarandului.

De-a lungul secolelor de stăpânire străină, în epoca voievodatului , a regatului maghiar, a imperiului habsburgic, a dualismului austro-ungar, moţii şi-au apărat şi menţinut limba şi credinţa, apartenenţa la romanitatea orientală - ai cărei singuri moştenitori erau. Lupta pentru autodeterminare şi unitate naţională este reflectată de implicarea plenară a locuitorilor zărăndeni în pregătirea participărilor la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia şi prin crearea Gărzilor naţionale româneşti şi înrolarea după 28.10.1918 în Gărzile Nationale si unităţile ardelene organizate în Transilvania de Consiliul Dirigent ales la Alba Iulia de Marea Adunare Naţională şi Ministerul de Război al României.

În baza unui Decret - lege s-au emis Ordinele de chemare-mobilizare nr.167, 771, 914, 1294, 3786 ale Consiliului Dirigent creându-se trupele ardelene astfel: din Ordinul Consiliului Dirigent şi al M.C.G. Român se constituie Corpul Voluntarilor cu Comandamentul la Cluj cuprinzând: Regimentul 1 de voluntari „Avram Iancu” din Cluj, Regimentul 2 de voluntari  Alba Iulia şi Regimentul de voluntari Beiuş la Brad. Acesta este constituit de Ioan Suciu din voluntari din zona Apusenilor  şi văilor Crişurilor şi refugiaţi ardeleni reîntorşi acasă şi are ca zonă de responsabilitate zona Văii Crişurilor.

Începând cu 25.03.1919 R. Beiuş   s-a subordonat  comandantului zonei de supraveghere gl. Aristide Leca, comandantul Diviziei 1 Vânători, cu comandamentul la Sighişoara, prin comandantul R.7 I.  Avea ca misiuni menţinerea ordinii şi dezarmarea populaţiei în localităţile ardelene, serviciul de garnizoană  şi paza căilor de comunicaţie în zonele administrate de Consiliul Dirigent, precum si sprijinirea actiunilor militare desfăşurate de trupelor române.

             La 3 noiembrie 1916, în plin război mondial, Marele Cartier General, prin ordinul nr. 294, transformă Şcoala militară de schiori din Bucureşti, în Corpul Vânătorilor de Munte, comandat de cpt. Virgil Bădulescu. Actul de naştere al vânătorilor de munte a fost semnat în condiţii vitrege, însă sub semnul unei zodii norocoase, deoarece în cei aproape 103 de ani de existenţă, timp în care au participat activ şi la cele două războaie mondiale, trupele de vânători de munte au dat dovadă de tenacitate şi de o dârzenie ieşită din comun, conştiente fiind că cine vrea să cucerească această ţară, trebuie să-i cucerească munţii, adică ultima ei redută şi astfel, prin jertfe imense şi vitejie fără seamăn au dovedit încă de la începutul lor că sunt adevărate trupe de elită.

Astfel, în perioada 1934-1940 în garnizoana Brad şi-a avut sediul Batalionul 11 Vânători de Munte ,,Hatmanul Luca Arbore” dislocat de la Rădăuţi şi cartiruit în localul unei clădiri construită şi amenajată cu sprijinul puternicei societăţi aurifere ,,Mica Brad”. După încheierea celui de al Doilea Război Mondial şi trecerea armatei române la organizarea de pace, vânătorii de munte au intrat sub incidenţa numeroaselor decrete şi ordine care vizau noua structură militară. Prin desfiinţarea Diviziei 3 Munte, şi ulterior, în anul 1956, şi a Diviziei 57 Vânători de Munte, la ordinele venite din afara ţării, a dispărut din zona munţilor Apuseni orice urmă de vânător de munte, zona devenind săracă nu numai în trupe de munte, dar şi în orice alt fel de unităţi sau mari unităţi.

Acest aspect a fost sesizat şi de Marele Stat Major, care, în conformitate cu Ordinul ministrului forţelor armate nr. M-20 din 16.04.1969, odată cu alte unităţi şi mari unităţi, a înfiinţat începând cu 1 iunie 1969  Batalionul 26 Vânători de Munte cu sediul în garnizoana Brad, judeţul Hunedoara, al cărui prim comandant a fost numit col. Horia Şerbănescu, figură legendară a vânătorilor de munte. Un moment emoţionant în viaţa unităţii s-a petrecut pe data de 19 octombrie 1969 când s-a primit într-un cadru festiv Drapelul de luptă al Batalionului 26 Vânători de Munte, simbol al onoarei şi vitejiei militare, iar pe data de 24 octombrie 1969 a primit denumirea de Batalionului 26 Vânători de Munte  ,,Avram Iancu”.

În baza ordinului Ministrului Apărării Naţionale, nr. AM-06609 din 15.10.1990, denumirea Batalionului 26 Vânători de Munte ,,Avram Iancu” se schimbă în Batalionul 26 Vânători de Munte ,,Zarand”. Numele eroului atât de îndrăgit al moţilor şi al tuturor locuitorilor din Transilvania intră în denumirea proaspăt înfiinţatei Brigadă 5 Vânători de Munte, din oraşul Alba - Iulia, comandată atunci de col. Viorel Bârloiu. Conform ordinului nr. J-7259/14.11.2006 al U.M. 02490 „B” Bucureşti şi în baza aprobării Ministrului Apărării pe raportul nr. D.R. 3307/01.11.2006,  începând cu 15.12.2006 se revine la denumirea onorifică  Batalionul 26 Vânători de Munte ,,Avram Iancu”.

Acum, la moment aniversar, la 5 ani de la constituirea Asociaţiei Judeţene a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere „Sarmizegetusa”  Hunedoara şi a 6 ani de la înfiinţarea Asociaţiei „Zarand” a C.M.R.R.V.M. Brad, continuatoarea tradiţiilor militare ale vânătorilor de munte şi ale moţilor în Munţii Apuseni, aducem un pios omagiu corpului de cadre care sub faldurile mândrului tricolor, au instruit şi educat multe generaţii de ostaşi formându-i ca cetăţeni în spiritul dragostei faţă de patrie şi popor.

Acest corp de cadre s-a implicat cu dăruire în viaţa social economică şi culturală a zonei, dar au participat şi la realizarea unor obiective economice de importanţă naţională. Odată cu reînfiinţarea vânătorilor de munte în Brad sub conducerea inimoşilor lor comandanţi: col. Horia Dima Şerbănescu, col. Şişu P. Gheorghe, col. Miclăuş Axente, col. Ungureanu Gheorghe, gl.bg. (r) Andreica Gheorghe, gl.bg. (r)  Tămăzlăcaru Mircea, gl.bg. (r)  Bârea Vasile, col. (r) Dobra Ioan, au preluat iniţiativa refacerii întreţinerii şi dezvoltării monumentelor istorice de pe plaiurile zărăndene. Astfel, în 1970 militarii batalionului au trecut la refacerea Panteonului eroilor neamului de la Ţebea.

S-a realizat Complexul comemorativ al Revoluţiei de la 1848 din comuna Baia de Criş.

La iniţiativa comenzii unităţii,  în anul 1972 s-a declanşat „Acţiunea Zarand” în localitatea Dupăpiatră, comuna Buceş, unde s-a comemorat bătălia dintre moţii lui Avram Iancu şi trupele represive maghiare ale lui Hatvany, ridicându-se o troiţă comemorativă, desfăşurându-se de atunci în fiecare an o reconstituire a bătăliei.

Pentru a consfinţi material legătura moţilor cu istoria, din iniţiativa regretatului col. Horia Dima Şerbănescu şi a academicienilor Constantin Daicoviciu şi Hadrian Daicoviciu s-a realizat un parteneriat cu Institutul de cercetări de istorie şi arheologie al Transilvaniei, Muzeul de istorie Cluj Napoca, Muzeul civilizaţiei dacice şi romane Deva, în perioada 1972- 1986, asigurându-se efective de militari pentru executarea de săpături arheologice şi  refacerea monumentelor din sanctuarul dacic de la Sarmizegetusa Regia - Grădiştea de Munte, Costeşti, Blidaru,Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Tapae - Bouţari.

 În aceeaşi idee, în anul 1981  Statul  Major al Gărzilor patriotice, Batalionul 26 V.M., Muzeul civilizaţiei dacice şi romane Deva au ridicat pe acelaşi amplasament Casa memorială a martirului neamului nostru, Gheorghe Crişan.

Efectivele batalionului au acţionat cu curaj, dăruire şi eficienţă la limitarea efectelor inundaţiilor devastatoare de pe văile Crişului Alb şi Mureşului astfel: în Brad – februarie 1970, la Ilia şi Deva în mai 1970, la catrastrofa naturală de la Certej în 1971, pentru salvarea populaţiei şi limitarea efectelor inundaţiilor de la Ilia  în anul 1975.  Efectivele batalionului au contribuit de asemenea la: construirea fabricii de ciment Chişcădaga şi a exploatării miniere Roşia Poieni, a barajul de la Râul Mare Retezat şi la construirea magistralei de nord a ,,Transfăgărăşanului”.

Frumoase pagini de istorie, înscrise  în cronica de aur a Batalionului 26 Vânători de Munte ,,Avram Iancu”. La asemenea fapte şi ei, purtătorii beretelor verzi ca cetina brazilor, s-au dovedit a fi la înălţimea înfăptuirilor, fiind cuprinşi cu eforturi şi răspunderi diferite în bilanţul  realizărilor.

 Dacă faptele sunt dovedite, cuvine-se a încrusta pe răboj făptuitorii care astăzi sunt în rezervă, dar până mai ieri erau bravi ostaşi ai Batalionului ce poartă cu mândrie numele ,,Crăişorului Munţilor Apuseni”.

 Iată, spre pilda generaţiilor viitoare pe cei ce-au făcut istorie, aici în ţara Zarandului: gl.bg. (r) Bârea Vasile, gl.bg. (r) Posteucă Florea, col.(r) Abrudean Ioan, col.(r) Şerbănescu Victor, col.(r) Coita Paul, col.(r) Minoiu Nicolae, lt.col.(r) Telcinschi Constantin, lt.col.(r) Boszitz Ladislau, lt.col.(r) Pampu Ioan, lt.col.(r) Chiroiu Constantin, col.(r) Drăghici Dorel, mr.(r) Lăsleianu Alexandru, mr.(r) Iga Vasile, plt.Adj.(r) Norses Ioan, plt.adj.(r) Mirea Dumitru Ilie, m.m. (r) Ştefan Horia, m.m.(r) Pescar Mirea, mm. (r) Anca Emil, plt.adj.(r) Florea Ioan, mm. (r) Ilieş Teodor.

 Cu toţii, fiind pătrunşi de semeţia, tenacitatea şi iubirea de arma   ce-o poartă în inimă, s-au unit în garnizoana lor de suflet, în Asociaţia locală ,,Zarand” a C.M.R.R. Vânători de Munte, pentru a-şi promova spiritul armei şi a fi aura protectoare ce înconjoară actualii combatanţi din cazarma Vânătorilor din Brad, unde îşi duce viaţa o unitate etalon a Armatei Române.                                                                                                                                                                                                             


 Au consemnat:

colonel (r) Dănilă Moldovan

colonel (r) Adrian Ronai

colonel (r) Nicolae Minoiu

colonel (r) Ioan Năznean

colonel (r) Iancu Creţu

colonel (r) Nicolae Marcu

colonel  ing. (r)  Felician Răduţiu

lt. colonel (r) Nicolae Lobonţ

lt. colonel (r) Marcel Ciobanu














Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ziua veteranilor de război la Deva

In data de 18 aprilie, la Inspectoratul Școlar Județean Hunedoara, militari   activi, rezerviști,   cetățeni ai   județului Hunedoara,...